În seara zilei de marți, 24 noiembrie, după incidentul soldat cu doborârea de către forțele turce a avionului rus Su-24, guvernul de la Ankara a trimis o scrisoare ambasadorului bitanic la ONU, cel care asigură acum președinția Consiliului de Securitate.
Scrisoarea relatează incidentul și contextul în care a avut loc și arată: ”Nerespectând avertismentele, ambale avioane zburând la o altitudine de 19.000 de picioare au violat spațiul aerian turc pe o distanță de 1,36 si 1,115 mile, timp de 17 secunde, începând de la ora locală 9.25.05”. Unul dintre cele două avioane a fost doborât, iar din scrisoare se poate deduce că este vorba despre avionul care a pătruns 1,15 mile în interiorul Turciei.
Având în vedere contextul din Siria, unde se concetrează forțe din Rusia, SUA, ale aliații din NATO, milițiile sprijinite de Occident și țările arabe, forțele jihadiste și ale aliaților arabi ai Vestului, cele 17 secunde puteau schimba cel puțin fața Orientului Mijlociu.
De fapt se pare că a fost vorba de mai puțin de 17 secunde. Moscova a negat oficial că avioanele au intrat în spațiul aerian turc. Presa rusă admite ipoteza Ankarei și face un calcul: 1,15 mile in 17 secunde ar însemna că avionul supersonic Su-24 a zbura cu sub 400 de km pe ora, o viteza la limita portanței. Este foarte probabil ca cele 17 secunde să fi fost doar 7 sau chiar mai puțin.
Chiar și în cazul în care asemenea incidente au mai avut loc, este de remarcat vigilența extremă a aviației turce și modul în care a acționat la o violare de zece secunde a spțiului aerian suveran. De unde această extremă scrupulozitate și această reacție dură? De nu au fost deschise până acum canale de comunicare între Turcia și Rusia, atât timp cât acestea au apărut de mai bine de o lună în cazul forțelor ruse și al celor americane?
Vineri, 20 noiembrie, Turcia a avertizat Rusia cu ”consecințe grave” dacă Moscova nu va înceta raidurile aeriene în zona din nord-estul Siriei, în apropierea frontierei cu Turcia, și dacă nu va înceta aceată operațiune ”cât de repede posibil”. Avertismentul a fost unul general, nelegat de vreun incident anume.
Incidentul avea să vină marți, 24 noiembrie, când aviația turca a doborât exact în această zonă un avion Su-24 al aviației ruse. Aceasta în condițiile în care ministrul rus de Externe urma să sosească la Ankara o zi mai târziu. Vizita a fost amânată.
Poziția Turciei față de zona siriană de la frontiera ridică o serie de semne de întrebare, inclusiv legate de ce înțelege Ankara prin spațiu aerian.
Se împlinesc mai bine de doi ani de când regimul de la Ankara susține crearea unei zone de interdicție aeriană în nordul Siriei, o zonă de pe teritoriul Siriei protejată de aviația turcă și cea americană, o zonă tampon care să nu fie amenințată de jihadiștii din gruparea Statul Islamic li de forțele guvernamentale siriene. Ultima încercare presedintelui Recep Tayyip Erdogan de a obține acceptul SUA și al puterilor occidentale în general pentru crearea unei asemenea zone în Siria s-a petrecut la Summitul G20 de la Ankara, în urmă cu o săptămână. Mesajul președintelui Barack Obama a fost unul mai degrabă negativ – o zonă de interdicție aeriană în nordul Siriei nu-și are rostul, deoarece Statul Islamic nu are aviație, iar avioanele Turciei sau ale SUA nu vor putea respinge un atac al forțelor terestre jihadiste fără multe victime colaterale în rândul civililor sirieni din zonă.
Aceasta a fost poziția oficială. Pe teren lucrurile stau altfel, scrie Asian Times. Avioanele americane și cele turcești au susținut o miliție turcmenă (populație de orgine turcă din zona de nord a Siriei) care a preluat controlul, săptămana trecută, asupra a doua orașe din nordul Siriei, exact în zona în care Ankara ar dori impunerea restricției aeriene. Cu alte cuvinte, a început operațiunea prin care Turcia își impune controlul asupra unei zone din teritoriul Siriei de unde va exclude orice implicare a jihadiștilor, a Rusiei sau a fortelor regimului de la Damasc.
Având în vedere zona în care aceste evenimente se desfășoară – nord-estul Siriei – este foarte posibil ca în colimatorul strategilor de la Ankara sa se afle principalul centru urban al regiunii –Alep. Este un oraș care de mai bine de doi ani este disputat de forțele lui Assad și cele ale asa-zisei opoziții moderate, iar între timp ce aceste doua tabere se bat a treia câștigă – Statul Islamic a reușit să întrerupă căile de aprovizionare și începe un asediu. A pune mana pe Alep, cel mai mare oraș din Siria, este o mișcare tactică majoră, care poate duce la ieșirea zonei de nord-est a tarii de sub controlul regimului Assad. Or, zona de excludere aeriană pe care dorește să o impună Turcia se interpune între Alep și culoarele de zbor ale aviației ruse de la baza de la Latakia.
În acest context a avut loc incidentul soldat cu doborârea avionului rus de către forțele turce. Un semn că președintele Erdogan dorește cu aproape orice preț să creeze acea zonă controlată de Turcia în nordul statului vecin. De ce însă această îndârjire a regimului de la Ankara?
Răspunsul oficial ține , așa cum este frumos, de latura umanitară a crizei siriene. În această zonă sigură ar urma să fie create tabere pentru refugiați, spre liniștea cetățenilor turci (copleșiți de peste două milioane de refugiați sirieni), dar mai ales spre liniștea Europei. Însă un alt răspuns nu are atât legatura cu refugiații sirieni și nici cu legăturile dintre Ankara și turcmenii din Siria. Este un răspuns care poate explica și de ce Turcia, țară membra NATO, a permis traficul cu produse petroliere al Statului Islamic (o importantă sursă de venit), traficul cu artefacte care a finanțat gruparea jihadista, tranzitarea teritoiriului turc de sute de jihadiști din țările UE care reîntorși în țările lor au pregătit atentate, un raspuns care are legătura și cu întârzierea de către Ankara a punerii bazei aeriene de la Incirlik la dispoziția SUA pentru raiduri împotriva Statului Islamic. Este vorba desprea teama președintelui Erdogan nu fata de jihadiști, ci față de kurzi și de miscarea strategica a regimului al-Assad, care le-a oferit kurzilor sirieni perspectiva autonomiei, asigurându-și din partea lor o binevoitoare neutralitate.
Nordul Siriei este populat de kurzi. Bine organizați militar, aceștia au creat o zonă relativ stabilă în interiorul Siriei, un stat de facto care se întinde către frontiera irakiană, cu posibilitatea de a face joncțiunea cu Regiunea Autonomă Kurdistan de aici, la fel, cea mai stabilă regiune irakiană. Gruparea YPG (Unitățile de Protecție ale Kurzilor) a reușit să înregistreze victorii notorii în fața Statului Islamic și să creeze în nordul țării o zona stabilă comparativ cu restul Siriei. Sprijinul Turciei a venit foarte greu și doar pe fondul unui potențial genocid și la presiuni internaționale în favoarea acestei organizatii kurde, cum a fost cazul cu eliberarea orașului Kobane, la granița cu Turcia, în primăvara acestui an. Fortele kurde din Siria s-au dovedit a fi cei mai eficienti aliati in combaterea statului islamic, mai cu seama daca lupta pentru eliberarea propriilor zone. La fel se intampla si cu fortele kurde Peshmerga in Irak. Demersul lui Erdogan îndreptat către slăbirea acestor forțe eficiente este unul dificil și riscant.
Controlul asupra kurzilor este un obiectiv major al Turciei, indiferent de regimul aflat la putere. Președintele Erdogan a fost cu atât mai avântat în aceasta politică cu cât la alegerile parlamentare din aceasta vara partidul etnicilor kurzi a obținut 80 de mandate din totalul de 550 si devenea relevant pentru formarea unui guvern. Alegerile anticipate din luna noiembrie, câștigate de Erdogan, au rezolvat aceasta neașteptată ”problemă”, iar puterile europene nu au avut de ales decât să susțină revenirea electorală a partiduilui lui Erdogan – în fond era forța politică care își impusese oamenii în toate structurile statului și astfel singura capabilă să gestioneze criza imigranților de care se tem capitalele europene. Tratarea deficitară a acestei crize în ultimii ani i-a oferit lui Erdogan posibilitatea de șantaja acum Europa.
Cât privește Statele Unite, președintele turc a avut un alt aliat, din tabăra dură de la Washington. În ultimul an, președintele Erdogan l-a avut de partea sa în acest demers strategic pe generalul american John Allen, numit in 2014 în funcția de coordonator al coaliției occidentalo-arabe conduse de SUA împotriva Statului Islamic. John Allen a fost unul dintre promotorii ideii unei zone de interdicție aeriană în nordul Siriei, de fapt securizarea de către Turcia a zonelor kurde, eliminarea acestui risc si, mai departe, pregătirea în acest sanctuar a viitoarelor lovituri asupra regimului Assad. Unele voci susțin că președintelui turc i s-a cerut în contrapartidă pentru prevenirea apariției unui stat kurd în Siria să renunțe la proiectul rus South Stream. Însă intelectualul John Allen, primul general de infanterie marină care ajunge în Council of Foreign Affairs, pare să fi căzut în dizgrația președintelui Obama, care îl înlocuiește de la comanda coaliției în octombrie 2015.
Jocul nu este pierdut pentru președintele Turciei. Barack Obana, cel care s-a opus oficial planului Turciei în nordul Siriei, este pe finalul mandatului, iar prezidențiabilii cu șanse (Hillary Clinton și Ben Carson) s-au pronunțat în favoarea planului instituirii controlului turc în nordul Siriei chiar cu câteva zile înainte de incidentul soldat cu doborârea avionului rus.
De altfel, președintele Erdogan pare să știe că nici măcar respingerea la nivel oficial de către președintele Obama a ideii unei zone de excludere aeriană este o vorbă goală. La 19 noiembrie, la trei zile după summitul G20 din Turcia, Erdogan declara: ”Este nevoie de mai mulți pași pentru o zonă de excludere aeriană și un program de antrenare și echipare. Acum instituțiile noastre lucrează pentru asta. Timpul este o altă problemă, însă procesul este sub control”.
La nici o săptămână, un avion rus era doborât chiar în viitoarea zona de excludere aeriana, pe care se pare că președintele Erdogan o consideră deja existentă. Pe lângă fricțiunile cu Rusia, incidentul de marți poate fi interpretat și ca o testare a reacției Washingtonului și o încercare de a forța mâna nehotărâtului președinte Obama și de a oferi prim-planul consilierilor și militarilor mai duri de la Washington. Nu în ultimul rând, asemenea acțiuni din partea Rusiei pot îngreuna considerabil formarea unei coaliții împotriva Statului Islamic cu participarea Rusiei.
Rezultatul este readucerea pe aceeași linie moartă a soluționării conflictului, chiar și dupa implicarea unei noi mari puteri. Iar forța Statului Islamic se datorează tocmai acestor interese divergente în regiune, unde se pare că, pentru moment, continuarea luptelor (atât in Siria, cat și în Irak) este varianta care, în ciuda declarațiilor oficiale, este cel mai mic numitor comun al părților implicate. Statul Islamic devine astfel un adversar util tuturor forțelor implicate și astfel poare să-și asigure pe mai departe supraviețuirea. Iar aceasta în timp ce UE, cea care trebuie să înghită cea mai mare parte din mizeria acestui conflict, nu își face aproape deloc auzită vocea.
http://www.cotidianul.ro/cele-17-secunde-care-puteau-schimba-fata-orientului-mijlociu-271991/
0 commenti:
Posta un commento